La ZOO Augsburg sau cel mai frumos cadou

Să mergem undeva, să facem ceva, o amintire frumoasă... asta mi-am dorit drept cadou de ziua mea anul acesta. M-am gândit că nimic nu mă face mai fericită decât micile bucurii, surprizele şi momentele vesele petrecute cu ai mei.

Timpul, el este cel mai important "cadou2 pe care îl poţi primi şi dărui cuiva drag! Dă-i timpul tău celui care te iubeşte şi îl vei face fericit!
Aşa că am decis... azi mergem la ZOO să petrecem timp frumos împreună. Cum a fost? MAGIC. Vă zic doar atât: animalele au spaţii laaargi, condiţii foarte bune, verdeaţă de zici că nici nu-i iarnă încă, un canal de apă curgătoare traversează întreaga grădină, în aşa fel încât toate animalele mari au acces la apă, toate animalele sunt cel puţin în pereche, dacă nu în familii - niciun animal singur în spatiul lui; spaţii de joacă pentru copii mici, mititei de tot; restaurante; toalete impecabile - dotate mai mult decât corespunzător.
Vă las imaginile şi sunt convinsă că mă veţi crede! Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru TIMPUL de azi!

La început au fost banii…

Ştiu că suntem nişte milioane de români plecaţi în străinătate. În diaspora, că avem şi cuvânt specific, să îl folosim. Mă gândeam cum a evoluat toată mişcarea asta de înstrăinare de-a lungul anilor.

Îmi amintesc că atunci când eu eram la şcoală plecau vecinii mei din sat, cei mai mari decât mine, majoritatea băieţi. Plecau ca să strângă bani să-şi ia o maşină, să câştige mai bine decât ar fi putut câştiga în cel mai apropiat oraş şi, oricum, nu prea erau locuri de muncă. Studiile superioare… nu erau o opţiune pentru prea mulţi dintre ei din diverse motive sociale, economice, etc.

Era bine, stăteau o vreme, veneau în concedii frumos îmbrăcaţi, mult mai bine îngrijiţi şi cu maşina visată. Dar anii treceau… tânjeau apoi după ce aveau cei de vârsta lor, dar care nu plecaseră – familii, soţii, copii.

Mai târziu lucrurile s-au schimbat, în locul tinerilor au luat calea străinătăţii cuplurile. Majoritatea munceau împreună zi-lumină ca să strângă bani pentru o casă, un cămin în care visau să-şi crească copiii şi să le ofere condiţii de trai pe care ei nu le-au avut. Unii s-au întors, şi-au construit căsuţa mult visată, alţii nu.

Apoi au plecat mamele, pentru că locurile de muncă erau tot mai puţine şi lipsurile tot mai mari. Copiii au rămas în grija bunicilor sau ale rudelor, mamele au mers să îngrijească alţi copii sau alţi „părinţi”.

În acelaşi timp au plecat taţii, mulţi la muncă în construcţii sau în agricultură, din acelaşi motiv ca şi mamele, să trimită bani acasă. Banii ar fi suplinit lipsurile, nu şi afecţiunea. În timp... rezultatele au fost şi sunt dezastruoase.

Însă, de cel puţin 5 ani (aşa cred eu, se poate chiar mai mult) se întâmplă ceva, nu trist, de-a dreptul dramatic. Pleacă din ţară familii întregi. Tineri cu copii şi chiar cu bunici. Şi nu mai pleacă după bani, unii lasă în urmă mici averi. Şi nici din cauza lipsei locurilor de muncă nu mai pleacă, alţii renunţă la propriile afaceri, la joburi bine plătite, bunicii sunt deja la pensie. Ştiţi de ce cred eu că pleacă? De frică! Da, da, de frică. Pentru că în ultimii ani „Sistemul” dă rateu după rateu şi victimele, de fiecare dată, sunt oameni nevinovaţi. De la #Colectiv încoace nu s-a schimbat nimic. Nici după apelul la 112 al fetei din Caracal, nici după protestele cu sute de mii de oameni, şi de fapt niciodată. A trăi cu frica de boală, de orice natură, este crunt. A trăi cu frica de o justiţie coruptă este la fel de greu şi dureros. A trăi cu frica în sân la orice pas, la fiecare colţ de stradă, este înspăimântător. Astea sunt fricile noastre, ale celor care am plecat. Atât pentru noi, cât şi pentru copiii noştri.

Întoarcerea este la un pas, dar cine şi-ar mai asuma riscul? Încearcă cineva să oprească exmigrarea asta în masă? Că după refugiaţii din calea războaielor, cred că suntem pe podium, ca număr de emigranţi... Asta înseamnă depopularea unei ţări şi apoi îngenuncherea ei! Ori asta este foarte trist.

sursa foto: VectorStock.com

Cine sunt eu şi prietenii mei? cei 1.000

Azi m-a întrebat cineva: Paula, cine eşti tu în afară de Paula - redactorul? Aş vrea să ştiu cine eşti TU? M-am blocat, am spus: nu ştiu... sunt mămică şi sunt omul care spune "Da, sigur" apoi luptă cu toate armele să-şi ţină promisiunea.

La asta m-am gândit şi când am văzut că am ajuns la 1.000 de prieteni pe Facebook. Pentru unii mult, pentru alţii prea puţin, dar pentru mine este imaginea a ceea ce sunt eu dincolo de uşa casei mele, dincolo de tastatură şi de poza de profil.

Chiar dacă virtuală, este imaginea relaţiilor mele cu ceilalţi, a ceea ce am eu de spus şi ecoul pe care îl primesc cuvintele mele în neantul internetului. Este realitatea mea de multe ori, pentru că multe dintre prieteniile din realitate le-am legat cu oameni buni găsiţi pe Facebook.

Pentru că din cei 1.000 de prieteni unii îmi sunt colegi, alţii cititori şi frumoase cunoştinţe, cu alţii am doar domeniul de activitate în comun, iar pe cei mai importanţi îi simt aproape atunci când am nevoie. Pentru că Da, au fost momente în care prietenii virtuali mi-au întins o mână, în timp ce prietenii din realitate s-au ascuns. E parte din viaţa noastră, din învăţarea de a fi om.

Să nu vă imaginaţi că am acceptat toate cererile... am încercat să aleg oamenii, pe unii pentru ceea ce aş putea învăţa de la ei, pe alţii pentru că ştiu că îi pot ajuta la rândul meu şi pe cei care mi-au fost şi îmi sunt dragi doar pentru ceea ce sunt ei şi familiile lor.

Am prietene virtuale pe care le simt mai aproape decât pe cele cu care împart amintiri reale. Sau prietene dragi care din virtual au trecut în real şi mi-au umplut viaţa de bucurie. Şi mai sunt acei prieteni care mă urmăresc şi nu se arată, dar care au răspuns oricând unui strigăt de ajutor al meu. Îi ştiu şi le apreciez discreţia.

Aşa este viaţa, fiecare vine şi pleacă din realitatea altcuiva, este bine să păstrezi ceea ce îţi face bine. Şi am găsit răspunsul: asta sunt eu - mămica zurlie, fata care râde cu poftă, scrie/postează ce-i trece prin cap, iubeşte viaţa, apreciază munca şi nu întoarce spatele nimănui!

foto: arhiva personala :))) foarte... arhivă ;)

Vă mulţumesc pentru prietenia virtuală şi reală în aceeaşi măsură!